|
Biografia Aurel Onișor
Aurel Onișor ( n. 11 iunie, 1967, Beclean, județul Bistrița – Năsăud - d. 30 septembrie 1994, Beclean ). Viața și-a petrecut-o la Casa de Copii din Beclean, pe străzile orașului, dar mai cu seamă pe malul râului Someș, prin pădurile din Beclenuț, unde îi plăcea să stea de vorbă cu furnicile, păsările și copacii.
O întâmplare petrecută la Casa de Copii din Beclean avea să ne marcheze destinele. Era în 1976, când imensa bibliotecă a Casei de Copii din Prundul Bârgăului fusese adusă cu camioanele și basculată în spațiul clădirii unde astăzi își are reședința Casa de Cultură „Radu Săplăcan”. Într-o zi am pătruns, cu smerenie, în cetatea cărților. Am auzit un plânset de copil dintr-o galerie cu cărți: era Aurel Onișor, strângând la piept „Ceaslovul satelor ” de Esenin.
Mai târziu ne-am întâlnit în izolatorul orfelinatului tratându-ne de purici și scabie. Alteori scotoceam în vaste gunoaie cioburi de sticlă colorate sau o bucată de ciocolată. Deseori ne aflam pe coridoarele întunecate unde, printre lacrimi negre, împărțeam pe ascuns felia de pită, pasajele din biblie și poeziile lui Eminescu.
Este perioada când îl cunoaștem pe remarcabilul profesor și critic literar Andrei Moldovan. Fire hipersensibilă, Aurel Onișor citește mult, fiind impresionat mai cu seamă de Eminescu, Dostoievski , Bacovia, Esenin, Pușkin, Nichita Stănescu, Van Gogh, Dimitrie Stelaru, poeții suprarealiști. Tot Andrei Moldovan este acela care îl ia (1980) pe Onișor și-l introduce în cenaclul „Grigore Silași”. Debutează în ziarul „ Ecoul”cu o proză scurtă dedicată mamei. Câștigă premiul I la Concursul de Poezie „Andrei Mureșanu”, organizat de Casa de Cultură din Bistrița.
La Casa de Copii din Beclean, un grup de orfani talentați: Liviu Dănilă, Aurel Onișor, Nicolae Avram, Vasile Vlad, Adrian Molnar grupați în jurul poetului George Gvriluțiu, un excelent dascăl de la care am învățat enorm, pun, în anul 1982, bazele apariției revistei literare „Izvoare”. În 1984 participăm la ședințele Saeculum, iar în martie 1985, cei „trei băieți de la agro- Dănilă, Avram și Onișor” ( de la Cotuțiu citire ), citesc poezie; - în vara aceluiași an, Aurel Onișor obține premiul I la Concursul Național de Poezie organizat pentru elevi și studenți de revista „Astra” din Brașov, iar în 1986, la Festivalul de Poezie „ George Coșbuc” din Bistrița i se acordă premiul revistei „Steaua”.
La începutul anului 1992 situația lui Onișor era disperată. Mariajul îi eșuase, avea un copil ( băiat ) măcinat de boală. El însuși fusese diagnosticat de medici cu delirum tremens, suferință cumplită care culmina cu momente de groază intensă și tentative de suicid. Străduințe legate de o stare generală exagerată de depresie și tristețe, care l-a determinat să nu mai aprecieze relațiile sale cu oamenii și lucrurile din jur. Viata a fost văzută în negru și i s-a părut plictisitoare și dureroasă. In timpul care-i rămânea liber, „între două primejdii”, Onișor citea sau traducea din clasicii ruși, uneori între două internări la spitalul de boli psihice din Bistrița: „până-n străfunduri delirează floarea”.
Era ceva în el care nu-i da pace. Îmi mărturisea mereu că auzea înlăuntrul său un glas. Un demon: „la nuntă diavolul/văd sângele rău legănându-se”.O voce care-i spunea că trebuie să moară. Pentru că el considera moartea mai de preț decât viața: „aur în ștreang”. Avea doar o singură teamă: „nu știu cât de drag voi fi morții”.
Cel mai mult îl îngrozeau citațiile. Chemările în instanță de către „pocitanie ” ( „pocitania poate asasina soarele / îngenunchease poezia” ) în procesul de divorț. Ultima înfățișare la judecătorie îl făcuse să-și piardă orice speranță de a mai trăi. Rămas fără slujbă, bolnav, înfricoșat că va fi nevoit să –și piardă locuința, decide, în noaptea de 29 spre 30 septembrie 1994, să-și pună capăt zilelor, spânzurându-se în apartamentul său.
Nu cred că greșesc prea tare dacă spun că sinuciderea lui a fost, pentru el, un act imparțial, o negare de a coopera cu o lume pe care nu o putea accepta. Un gest de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască. De altfel, fusese maniera de sinucidere conștientă care avea, mai ales în antichitate, un motiv, precum cel de a nu cădea în mâna dușmanului: „pocitania” și alcătuirea socială pe care le ura extrem de mult.
Poezia lui Aurel Onișor a fost foarte puțin cunoscută și compusă într-un timp scurt. Manuscrise pe care le dețin, publicate în acest volum de debut post-mortem: IATÃ CINA. IATÃ TAINA ( editura Eikon , Cluj –Napoca 2007 ), reprezintă, după umila mea părere, chintesența inspirației sale. Un caiet cu poezii, însemnări, traduceri și povestiri s-a pierdut sau a fost distrus.
Cu ceva vreme înainte de a se sinucide, a dorit să-mi lase mie caietul respectiv. L-am refuzat categoric, pentru că însemna să accept moartea lui, de care îmi vorbea cu atâta convingere. Pentru că însemna să cred în stingerea lui. Ceea ce eu nu cred nici acum că a murit. Admit mai degrabă că prietenul meu, poetul Aurel Onișor stă la un pahar de vin, la taclale cu moartea, sub prunii cimitirului din urbea de pe Someș, acolo unde este și înmormântat.
Poezia lui Onișor vorbește Ființei. E „un pumnal roșu / din trup/ dimineților scos”. E „un cuțit spânzurat / deasupra lui Dumnezeu”. Și dacă măcar o persoana o va citi si își va aminti de ea peste ceva timp, înseamnă ca lumea e un pic mai bună.
|
Leituras Recomendadas
