Pădure smaraldină, pe care fremătase
Amurgul unui soare temut de hiacint,
Și crini de-nsingurare sau limpede mătase
În glastre chinuite de-un glorios argint.

Castel cu ziduri moarte și trudnice arcade,
Și zare biruită de-un lăturalnic drum:
(- Privește-adânca noapte cum, fără margini, cade
Pe liniștea cu stele cucernice de scrum).

O stranie și verde cunună de ferigă
Umbrind, pe culmi de aur, regatul fără nor,
Și punte mohorâtă, în searbăda verigă;
Pe-un neted turn de stâncă; amarul Koh-I-noor.

- Acolo, înserarea e cea din urmă țară
Cu lebede cărunte și lacuri de safir;
Căci vremuri de-ntuneric, spre tine, se-nălțară
Mărindu-ți amintirea cu-n negru trandafir.

Povești nelămurite, prin gândul tău, gemură,
Înfiorând, albastru, un zbor necunoscut;
Resfrângeri potolite undi-vor sub armură,
Și neguri vor descinde pe gârbovul meu scut

Încât, prin întomnarea cărărilor înguste
Când luna va descrește pe-un vânăt orizon,
Spre calda cruciadă a zorilor înguste
Voi rătăci, fugarnic, eternul tău blazon.