Să nu-mi spui, suflete, că nu știi de ce te-nalți cu ei și tremuri
în frunza tot mai argintată cu cât mai mult i-aduci din vremuri!
Dă creanga lor copilăriei, cioplită, pocnitura puștii,
cum creanga socului o poate, cu dop de câlți, atât de bine,
și creanga ulmului, din arcuri, peste ogrăzile vecine?
De ce te joci di nou cu toate, să nu-mi spui, suflete, că nu știi!

Din plopi, de-atunci, rămasă-i șoapta pământului și licărirea
luminii-n frunza lor întoarsă de undeva de nicăirea,
și înălțimea! Din văzduhuri, cu pasărea, cât ai fi vrut
să fii și tu întors din zborul unui îndemn necunoscut,
o clipă numi, sus pe vârfuri de plopi subțiri, unde sa-ți razimi
de cer vederea ridicată dintre acăți și ulmi și frasini,
și într-o licărire barem să fi putut să-mbrățișezi,
întinsă, lumea de bucate și dealurile cu livezi!

E o visare-ntoarsă astăzi, aici, în mijlocul câmpiei?
E o mirare lângă plopii ce i-au șoptit copilăriei?
Pământurile duc departe, nemărginite și comune;
din rucubeu se-alege zborul și-al rândunicii și-al rățuștii:
De ce, din toate, primăvara a izbutit să te adune,
de ce te joci acum cu toate?
Să nu-mi spui, suflete, că nu știi!