Da, nu mai vine, întârzie.
Cum totul se-amână,
astfel amână și el să se-arate.
Nu vrea să piară; știe ce-nseamnă s-alergi pân-la capăt.
Intră mai bine pe-o ușă de birt,
bea în tăcere, mănâncă, adoarme cu fruntea pe masă.
Peste măsură de trist a-nvățat să întrebe: „Unde e casa
celei mai blânde femei?” Astfel întreabă și-acum
și adoarme vorbind
între sticla cu vin isprăvită
și coșul cu pâine. Nu-l mai aștepți.

Pentru el ai fi vrut să lucrezi
un poem dintr-o singură piatră,
densă și tânără piatră.
Nu-l mai lucrezi – îl așezi pe un raft sub căderea
sfintelor pulberi și ieși din odaie. Afară,
nori agresivi te întâmpină, nori ca stoluri de păsări
te-alungă-ntr-un birt.
Bei acolo și tu, și mănânci,
cumperi cu bani de-mprumut crizanteme lățoase,
mari crizanteme lățoase,
în timp ce adormi și obloanele
cad uruind între tine
și norii bătrâni de afară.