Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Și dacă viața nu se curmă
Ci stăruiește încă închisă în morminte,
Atuncea și acolo ne vom aduce aminte !

Inertă de-ar sta mîna pe veci, și gura mută,
Ca două negre peșteri ce-arar, își împrumută
Ecoul fără voie și cînta în furtună,
A noastre două inimi cînta-vor împreună.

De nu va vrea ce-i nobil în noi și ce-i lumină
Să-și amintească, totuși, aceea ce-a fost tină
Va tremura, căci pururi argila modelată,
Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată.

Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce,
Și oricît de departe destinele ne-or duce,
Mereu și pretutindeni, oricînd și orișiunde,
Cînd mi-oi suna eu lanțul, al tău îmi va răspunde !