Iată și clipa când după deznădejde
și înaintea deznădejdii,
după naufragiu
și înaintea naufragiului
exact la jumătatea drumului dintre două pumnale
amenințând la cele două capete ale aceluiași culoar
exact în clipa când călăul își dă nădușit cagula-ntr-o parte,
și își îndeasă pe chip masca martirului,
exact în clipa când zgomotele de tobă decapitează aluziv frunzele
și-ți pregătesc un sfârșit pe cinste,
tocmai atunci
te inundă
râsul,
râsul groparului nebun care-și descoperă fiica-n sicriu,
râsul soldatului într-un bivuac ospătând cu generalii alături,
râsul suspendat al celui care vede pentru prima oară marea,
râsul celui care își spune: "fie ce-o fi, nu contează!"
și mai trage o dușcă pe gât,
râsul talazului îmbrăcând țărmul în spume,
drojdie a oceanului, drojdie a timpului,
râsul celui care spune în zeflemea:
"Lasă-te domnule de șotii,
nu vezi că nu se poate?"