Desigur, vă trimit spre veșnicii
Cum vechi năieri spre Pontul Euxin,
Sclipiți, jucând, pe verdele marin,
Dar câte veți răzbate mâine vii?

Și câte va ucide, corosiv,
El, timpul, cu acidu-i, fără zei,
Iluzii-ngrămădite de-un condei,
Urcând și coborând ca un Sisif?

Răpusele nu le-oi lăsa prin larg,
Cu mâini zdrobite voi vâsli într-una,
Pun pe catarg al biruinței steag!

Și-ncrezător ca tristul Don Quichotte
Voi înfrunta genunile și luna,
Visând, amar, îndepărtatul Pont.