Deșertăciune-s toate: orice-am trudi, ce-am spune.
Dă-mi vin căci jocul lumii e doar deșertăciune.

Mereu în ochi iubita s-o văd - e o minune.
Dar inimă și suflet sunt doar deșertăciune.

Tot ce ne umple pieptul și-l face să răsune,
e-o mare bucurie, dar câtă-amărăciune,

și câtă tulburare la chinuri ne supune!
Sau poate că și raiul e tot deșertăciune.

În caravanseraiul acesta, dintre dune,
huzur, răsfăț și tihnă - sunt tot deșertăciune.

Pândim Oceanul Morții... Pe cupă, mâna pune,
din marginea-i la gură sorbim deșertăciune.

Nu plânge moartea rozei, ci râzi ca ea și spune:
O, lume pieritoare, ești doar deșertăciune!

-Habotnic, nu te crede scăpat de putrejune:
geamie, crâșmă - toate sunt doar deșertăciune.

Durerea mă sugrumă și soarta mă răpune,
dar gemete și lacrimi sunt tot deșertăciune.

Haviz, cu laur verde o lume te-ncunune,
bețivii râd:" Renume? Ha-ha! Deșertăciune!"