Acest peisaj? Nu există. Există spațiul
vacant, de semănat
cu un peisaj retrospectiv.

Prezența munților, a arborilor imbatibas,
a izvoarelor, ce prezență?
Totul e mai târziu.
După douăzeci de ani, ca în drame.

Pentru moment, văzul nu vede; văzul culege
firișoare de drum, de orizont,
și nici nu-și dă seama că le culege
pentru ca într-o zi să țeasă din ele tapiserii
care sunt fotografii
ale imperceptibilului ținut vizitat.

Peisajul urmează să fie. Acum e ceva alb
ce se vopsește în verde, maro, gri cenușiu,
dar culoarea nu prinde pe suprafețe,
nu modelează. Piatra e numai piatră
în târzia ei coacere.
Iar apa acestui izvor
nu udă trupul gol:
o să-l ude mai târziu.
Apa este un proiect de a trăi.

Deschid poarta. Scârțâie. Indiferentă.
E o vacă-tăcere. Nici măcar n-o privesc.
Cândva într-o zi această tăcere-vacă, acest scârțâit
vor pulsa în mine, perfect,
existând din față,
din spate, din profil,
absolut tangibile. Cineva întreabă alături:
ce-i cu tine?
N-am nimic,
decât zgomotul poartă, vaca silențioasă.

Peisaj, ținut
alcătuit din gânduri de peisaje,
în creativa distanță spațiutimp,
pe marginea gravurilor, a documentelor
atunci când lucrurile există cu violență
mai mult decât existăm noi: ele ne populează
și ne privesc, ne fixează. Contemplați,
supuși, noi suntem pășunea lor,
suntem peisajul peisajului.





traducerea Dinu FLÃMÂND.