Deodată, verdelui din parc, ceva ușor,
anume nu știi ce, i-a fost răpit :
îl simți lângă ferestre, neauzit,
tot mai aproape. Nalt, stăruitor,

din crâng răsună zvon de pescărel :
de un Hierónymus parcă ți-ar aminti,
pe-atât de-aprins și singuratic zel,
urcă din cântul lui, ce nu-l va auzi

șuvoiul. Pereții cu tablourile lor
se-ndepărtează și ne părăsesc,
nu vor să ne audă, se feresc.

Tapete-ngălbenite oglindind
lumina de amurg șovăitor
în care ne temeam, copii fiind.