Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă
Eu mi i-am ucis cu-amară otravă.

Nu știu: mi-e sfârșitu-aproape, ori e-ndepărtat,
Fost-au ochii mei albaștri, dar s-au negurat.

În jur este numai beznă, groază și-ntristare.
Unde-mi este bucuria? La bodegă, oare?

Întind mâna, pipăiesc, aud caii tropotind.
Ninge... sania o văd prind pădure alergând.

„Ei, dă bice, surugiu! Mergi numa-n galop!
Sufletul aș vrea să-mi scot prin atare gropi.”

Surugiul zice-așa: „Pe-așa viscol mare,
Caii, dac-ar asuda, ce ne facem, oare?”

„Cum văd, teamă parcă-ți e! Asta nu se cade!”
Biciul iau și tot lovesc caii peste spate.

Biciui caii, iară ei bat cărarea lungă.
Simt un ghiont... și în nămeți troica mă aruncă.

Mă trezesc... Ce dracu-o fi? Troica unde-i oare?
Bandajat, zac în spital pe un pat cam tare.

Patul alb eu îl băteam cu o cârpă udă,
Iar nu caii ce aleargă până ce asudă.

Ceasul, parcă supărat, mustăcea din ace,
Somnoroasele surori murmurau buimace:

„Hei, tu, blond nefericit, ai făcut ispravă,
Singurel te-ai otrăvit cu o rea otravă.

Nu știm, ți-e sfârșitu-aproape ori e-ndepărtat,
În bodegi, ochii-ți albaștri s-au înnegurat"