Singur, se-nfioară lacul.
Arde în văpaie macul.
Și pe arșiță, sub soare,
Nu-i nici urmă de răcoare.

Pârguit, pe sub colnice,
Vezi cum arde bobu-n spice.
Și pe marginea fântânii,
Fata își apleacă sânii.

Din adânc de zare oarbă,
Doar un strop de-azur să soarbă.
Și cu unda lui, izvorul,
Să-i aline setea – dorul.


CEAS TÂRZIU 1957 – 1971