A fost odată un tâmplar, pe numele lui – Kușakov. S-a dus el odată să-și cumpere clei de tâmplărie.
Era moină și aluneca groaznic.
Tâmplarul a fãcut câțiva pași, a lunecat, a cãzut și s-a rãnit la frunte.
-Eh! – a spus el, s-a ridicat, s-a dus la farmacie, și-a cumpărat un plasture și l-a lipit pe frunte.
Dar abia a ieșit pe stradã și a fãcut câțiva pași, cã a alunecat din nou, a cãzut și și-a rupt nasul.
-Ptiu! – a spus tâmplarul, s-a dus la farmacie, și-a cumpărat un plasture și l-a lipit pe nas.
Apoi a ieșit din nou afară, din nou a alunecat, a căzut și s-a rănit la față.
A trebuit sã se ducã din nou la farmacie și sã-și lipeascã un plasture pe obraz.
-Ascultați! – i-a spus farmacistul – dumneavoastră cădeți așa de des și de fiecare dată vă răniți, încât vă sfătuiesc să cumpărați mai mulți plasturi deodată.
-Nu, – a răspuns tâmplarul – acum n-am să mai cad.
Dar, cum a ieșit afarã, a alunecat din nou, a cãzut și s-a rãnit la bãrbie.
-Lovi-l-ar trãsnetul de polei! a strigat el și a dat fuga din nou la farmacie.
-Ei, vedeți! – i-a spus farmacistul –. Ați căzut din nou.
-Gata! – a strigat tâmplarul – Nu mai vreau să aud nici un cuvânt despre asta! Caută să-mi dai plasturele mai repede!
Farmacistul i-a dat plasturele, tâmplarul și l-a lipit pe bãrbie și a plecat acasã.
Dar acasã nu l-au recunoscut și nu l-au lãsat sã intre.
-Sunt eu, tâmplarul Kușakov! – le-a strigat.
-Asta s-o spui lui mutu! i-au răspuns colocatarii și au închis ușa cu zăvorul și cu lănțugul.
Tâmplarul Kușakov s-a mai învârtit prin fața ușii, a tras un scuipat și a ieșit în stradã.