Dupa moarte mergi pe un drum foarte lung, care urca mereu. Mergi, mergi si incetul cu incetul trasaturile ti se schimba. Nasul si urechile ti se retrag in carnea fetei ca piciorusele unei scoici. Degetele ti se retrag in carnea palmii, iar mainile ti se resorb in umeri. La fel, picioarele ti se retrag in solduri si nu mai mergi, ci
plutesti de-a lungul unor pereti de caramida rosie, pe care iti lasi umbra ca un disc alungit. Esti atat de rotund, incat devii translucid si incepi sa vezi in toate partile deodata. Cat suntem vii, vedem doar ca prin crapatura unei cutii de scrisori, dar dupa moarte vedem de jur imprejur, cu toata pielea. Plutind si privind zidurile tot mai apropiate de caramida, dar dintr-o caramida rosie, carnoasa, ajungem intr-un loc rotund. Acolo, in mijloc, se afla o celula, caci ne aflam in pantecul unei mame. Intram in celula si, pe masura ce se desfasoara treptele nasterii, privim prin ochii tuturor fiintelor, ai puricelui, ai iepurelui, ai pisicii, ai cainelui, ai maimutei, ai omului, iar cu putin noroc ajungem sa privim prin ochii fiintelor minunate caren urmeaza dupa om. Un mort va priveste prin ochii mei.