|
Biografia Miron Kiropol
s-a născut la 29 octombrie 1936 - București
"Cuminte cititor îti promit ca aventurile acestea te vor lega nu numai de lumea terestra, ci nazdravan de lumea cealalta, daca vei avea rabdare sa le urmezi. Cred ca descrierea lor te va apropia de asemenea de scriitorul acestor rînduri ce te binecuvînteaza pe tine, dar mai ales pe acela care l-a împins în prapastia oraculara a scriiturii (Miron Kiropol)"
Miron Kiropol e un capitol aparte al literaturii romane. Plecat demult din tara ("transfug" al comunistilor), dupa peregrinari prin Europa, stabilit in Franta si devenit poet de expresie franceza, nu-si tradeaza in nici una din limbile operei sale filonul orfic, viziunea esentiala despre om ca fiinta implicata in Dumnezeire, chiar daca balanta mantuire-decadere este rareori echilibrata.
Evident, poezia lui Miron Kiropol e una a insistentelor raportări la lumea fizică, tensionată de reflectarea subiectului în oglinda oarbă a lucrurilor, care-i redă candoarea specifică, adică una lirică: "Mă aplec peste orbirea obiectelor/ Și visez zăpada" (Poem șvariantăț). Drept consecință, poetul capătă înfățișarea răsfrîntă de obiect ("Cînd am înfățișarea oferită de o femeie" - ibidem), rezervîndu-și dreptul de a se autocontempla prin mijlocirea acestuia, adică prin gestul poetic de-o sterilă fertilitate paradoxală: "Părul tău rostogolindu-se din unica armonie./ Să ajung la freamăt, ultim fetus/ Al spiței adevărate, fecunditate angelică" (ibidem). O anume elasticitate intervine în sfera relațiilor eului cu sensibilul, care uneori e părăsit în zona transverbală ("Aceste zile au rămas singure/ Fără dorința unui cuvînt" - Toamnă), alteori seacă, afectînd subiectul în emoția și corporalitatea sa ("Copacii, mîinile care au mîngîiat/ În urmă secînd" - ibidem), alteori potențează o solitudine glorioasă a subiectului, prin-tr-o cosmică celebrare: "Și vreau să rămîn singur, albastru,/ Înconjurat de munți, de mări, de guri/ Care iarăși mă cîntă" - Despărțire). În fine, are loc și o separație a materiei telurice obiective de "sufletul" materiei subiective, a cărnii, notată cu o aproape indiferentă frăgezime: "Ce poate să fie/ În gîndul ce l-am primit/ Acum, atîta mîhnire în somn dată mie./ Să văd primăvara, mugur destăinuit/ Oricui peste lucruri?/ Ce poate să fie? De nu mai pot fi/ Asemeni copacului, din nou să dau cuiburi/ Smeritelor păsări întoarse într-o zi./ Uscat e lemnul în care dorm./ Sevele pămîntului urcă fără să atingă/ Sufletul cărnii mele" (Sufletul cărnii mele). Lumile se despart aparent, înfiorate de o nostalgie în care nu putem citi decît inexorabila lor comuniune.
|
Leituras Recomendadas
