|
Biografia Camillo Sbarbaro
S-a născut la S. Margherita Ligure la 12 ianuarie 1888 și a murit la Spotorno la 31 octombrie 1967. Studiază greaca și latina. Lucrează mai întâi în industria siderurgică la Savona, apoi devine profesor de limbi clasice la Genova (unde rămâne până în 1951). Se ocupă în paralel cu studiul lichenilor, fiind recunoscut ca un specialist de faimă internațională în această direcție de cercetare. Colaborează la „Riviera ligure”, „Voce”, „Lacerba” etc., păstrându-se la distanță însă de grupurile literare. Din 1951 se retrage împreună cu sora sa la Spotorno unde va locui până la moarte. A tradus din tragicii greci și din prozatorii francezi din secolul trecut. Primul său volum de poezii, Résine, apare la Genova în 1911. Se afirmă însă cu Pianissimo (al cărui titlu îi va fi sugreat de muzicianul Giannotto Bastianelli), publicat în 1914 la Florența (în colecția revistei „Voce”) și primit favorabil de Boine și Cecchi. Urmează două volume de proză (Trucioli, Vallecchi, 1920 și Liquidazione, Torino, 1928) ce vor fi retipărite la Mondadori în 1948. Tăcerea poetului este lungă, fiind întreruptă abia în 1954 de o altă ediție (revăzută neinspirat) a volumului Pianissimo. Alte volume sunt: Rimanenze (Scheiwiller, 1955), Primizie (Scheiwiller, 1958) și Poesie (Scheiwiller, 1961). Vanni Scheiwiller împreună cu Gina Lagorio vor îngriji ediția definitivă de Poesie (Garzanti, 1985).
Este desigur esențial, cum a afirmat în general critica italiană, că Sbarbaro e printre primii poeți ce dă o amprentă stilistică specifică discursului, prin referința directă la peisajul liguric ce pietrifică eul și-l anihilează printr-un surplus de energii autodevorante ca și în cazul lui Eugenio Montale. Aceeași „atonie vitală, ariditate și pietrificare interioară” (Mengaldo) ce structurează un discurs fragmentar, atent să comunice și să exprime autenticitatea subiectului (sau actantului liric) este ușor de decoat și în formula poetică a autorului volumului Ossi di seppia (1925). Dar „realismul” formelor de conținut îi dă parcă mai mare actualitate lui Sbarbaro, în al cărui discurs, prozaicitatea programatică și sintaxa contorsionată aparțin tradiției post-futuriste când poezia se scutură de ornamentele oricărei retorici. De aceea, actualitatea lui Sbarbaro este azi la o cotă crescută față de aceea a lui Montale.
(Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX, C.R., Buc., 1988, p. 146)
|
Leituras Recomendadas
