Codrule, nuntaș albastru
cu beteală de jugastru,
codrule, nuntaș subțire,
pururi tânăr, pururi mire...

Pe cine mi-i dus pribeag
mângâie-l, codrule drag,
cu umbrișuri lungi de fag
și cu frunză de omeag.

Deschide-i, în drum, izvoare,
line ca o sărutare.
Pune-i mierle și vrabeți
pe urcușul din tristeți
și sfințește-l cu gorunii,
sub odăjdiile lunii.

Cui e dor și cui iubește,
poartă-i pașii-mpărătește.
Du-l în miez de alunișuri,
să-l sărute luminișuri.

Să-l alinte, să-l sărute,
cu frunzișuri, cu lăute,
și trimite-i pui de ciute
ca să-i lingă inima
limpede ca lacrima,
inima cu dragostea...

Pentru cel cu plâns și jale,
mă rog mult Măriei-Tale,
să-ți strângi iezerele-n cale
cu sipeturi, cu opale.

Spune apelor să vină
tristețea pe mâini să-i țină.
Să i-o legene, ușoare,
pe moi brațe de răcoare.

Însă cui e drag de moarte,
adu-i codrule, să-l poarte
cerbi subțiri ca o nălucă,
în rădvan să mi-l tot ducă.

În rădvan de fum și nuntă,
care lunecă și cântă,
peste vârfuri de jugastru
în adâncul tău albastru –

codrule, nuntaș albastru.