Fernando Pessoa/Alberto Caeiro


IX

Sunt paznic de turme.
Turmă a gândurilor mele.
Iar gândurile mele toate sunt senzații.
Gândesc cu ochii și urechile,
Cu mâinile și picioarele,
Cu nasul și gura.

A gândi o floare înseamnă- a o vedea și mirosi.
Iar a mânca un fruct înseamnă a-i ști sensul.


De-aceea când , într-o zi de zăpușeală,
Sunt trist că prea mă bucur de ea,
Și mă întind pe iarbă,
Și îmi închid ochii înfierbântați,
Îmi simt tot corpul tolănit în realitate,
Știu adevărul și sunt fericit.




XXXV

Un clar de lună printre crengi înalte,
toți poeții susțin că e ceva mai mlt ca
Un clar de lună printre crengi înalte.

dar pentru mine care nu știu ce să gândesc,
Ceea ce un clar de lună printre crengi înalte
E , în afară de a fi
Un clar de lună printre crengi înalte,
Este-a nu fi nimic mai mult decât
Un clar de lună printre crengi înalte.




XXXIX

Misterul lucrurilor, pe unde e?
Unde-i că nu apare
Măcar ca să se-arate că-i mister?

Ce știe râul, și ce știe copacul,
Și eu ce nu mai sunt de-al lor, ce știu?
De câte ori mă uit la lucruri și mă gândesc ce gândesc
oamenii despre ele,
Râd ca pârâul care sună proaspăt peste o piatră.
Pentru că singurul tâlc ascuns al lucrurilor
Este că ele nu au nici un tâlc ascuns;
Mult mai ciudat ca orice ciudățenie
Și ca visurile tuturor poeților
Și ca gândurile tuturor filosofilor,
Este că lucrurile sunt într-adevăr ce par să fie
Și că nimic nu e de ne-nțeles.

Da, iată ce au învățat singure simțurile mele:
Lucrurile n-au semnificație: au existență.
Lucrurile sunt singurul tâlc ascuns al lucrurilor.




XLIII


Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec.