Văd o lună (oglindindu-se) în ochii mei din afara ochilor mei,
dar ochii nu o văd și nici urechile nu aud nimic despre ea.
Din momentul în care am privit pe furiș prima data la acel chip,
nu am văzut nici vorbire, nici suflet, nici inimă,
decât în abandonarea de sine.
Dacă Platon ar fi văzut frumusețea și drăgălășenia acestei lumi, ar fi devenit mai nebun și mai distrat decât mine.
Eternitatea este o oglindă a temporalității
și temporalitatea o oglindă a Eternității.
În această oglindă, acestea două sunt îngemănate
precum cele două comori ale sale.
Dincolo de percepția simțurilor este un nor
a cărui ploaie este în întregime Spirit –
ce ploi au plouat cu larghețe asupra prafului corpului său!
Frumusețea fețelor ca de lună ale paradisului
au văzut o reflexive a chipului său –
și rușinate de frumusețea sa, ele și-au acoperit chipul.
Eternitatea fără de început a strâns mâna eternității fără de sfârșit,
și împreună au mers către palatal acelei lumi.
Gelozia s-a uitat la cele două și a râs:
„Ce leu născut din gelozie a apărut în preajma palatului tău,
urlând după sângele celor care se sacrifice pe sine
și a celor deschiși (spre aventură)?!”
deodată am întrebat: „Cine este acest rege?”
„Shams al-Din, regale din Tabriz”, (mi s-a spus),
și sângele meu a început să clocotească.




Traducere Iulia Bontaș