Cerurile sfâșiate ale acelui veac împiedicau sosirea
noilor porumbei.

Dușmănia se întețea în varul excremențial al celor
mai vechi porumbare.

O dimineață strigă: război!

Ura și înstrăinarea unui trandafir lepădat de un râu
în găurile haznalelor neîngropate vă vor pune în
legătură cu curentul electric al acelor zile.

Când a fost pus zăvorul, noaptea strigă: moarte!

Iar luna, pe care până atunci astronomii o socotiseră
țeapănă, și-a deschis gura timp de cincisprezece
ani ca să verse sânge: asupra spumelor verzi ale
invidiei, asupra smârcurilor galbene ale mâniei,
asupra groaselor ziduri roșii înălțate de ură.

Sânge atacat pe furiș, dragoste, de o prejudecată pe
care o credeam defunctă.

Eu izbesc cu nepăsare în frumusețea elementară a
Pământului mistuit de lavă și închin pentru pustiirea deplină a aștrilor.

Răniți-mă pe mine, răniți-mă, căci eu sunt singurul om
în stare să facă față unui batalion de îngeri.

Dar acum ei nu mai există: i-am carbonizat pe toți
într-un moment de dezgust.

Sunt nemuritor: n-are cine să mă rănească.

Și acum mă plictisesc față de atitudinea deznădăjduită
a morților care visează fără rost la învierea cărnii.

Dar iată porumbelul 948.


Traducere Geo Dumitrescu