IX

La Roma, când Horațiu prindea nemuritoare
Cadența ta în odă, când verbul suveran
Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan,
La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare.
Dar să-ți înalț primește sonetul la picioare,
Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian —
Când simt sub mână lira, pe fiecare an
Mai pură, mai pioasă și mai învingătoare.
Din lutul țării mele mi-am ridicat spre tine
Un suflet ca un codru adânc și nepătruns;
I-ai dat desăvârșirea coloanelor eline.
Nici azi nu-l va pricepe ilotul, și nici mâne,
Dar versul meu în slujba-ți purificat, și uns,
Și logodit în taină cu muzele, rămâne.