S'au pus la sfat mestecenii de aur
In lunca trândăvită, dela drum.
Și' n zbor mâhnit plutește câte-un graur
Ce după nimeni nu regretă- acum.


Ce-ar regreta? Toți sunt drumeți prin lume,
Trec, intră'n case și iar calea-și fac...
Doar cânepa-i mai cheamă'ncet pe nume,
C'o lună largă peste-un vânăt lac.


Stau singur pe câmpia dimineții,
Trec graurii spre zarea unui rost,
Sunt plin de amintirea tinereții
Dar nu regret nimic din câte-au fost.


Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
Arzând scorușul flacăra-și resfiră
Dar nici un suflet nu poate' ncălzi.


Arzând scorușul nu se mistuiește,
Nu piere iarba ruginind mereu.
Cum frunzele copacul risipește,
Cuvinte triste risipesc și eu.


Și dacă vântul vremii pe coclaur
Le-o spulbera, cu mine, către vis,
Spuneți așa... că lumea mea de aur
Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.