Frumoasele ființe ne-or crește bunăstarea,
Când n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrânatul, ar îmbrăca paloarea
Urmașul său sensibil ce l-ar păstra în poze:
Constrâns de strălucirea scânteilor din gene,
Hrănește-ți în lumină a sufletului flamă,
Grăbind înfometarea averilor viclene,
Din spirit, din dușmanul ce crud te-nchide-n ramă:
Tu, care ești acuma un ornament al vieții
Și doar prevestitorul banalei primăveri,
Sălășluiești plăcerea pe dinăuntrul feții,
Și dulcea calicie te-adoarme-n mângâieri:

De milă este lumea sau ce-o fi lăcomie,
Când tu-i culegi dreptatea cu-a morților solie.



From fairest creatures we desire increase,
That thereby beauty's rose might never die,
But as the riper should by time decease,
His tender heir might bear his memory:
But thou contracted to thine own bright eyes,
Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel,
Making a famine where abundance lies,
Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel:
Thou that art now the world's fresh ornament,
And only herald to the gaudy spring,
Within thine own bud buriest thy content,
And tender churl mak'st waste in niggarding:

Pity the world, or else this glutton be,
To eat the world's due, by the grave and thee.