N-am să uit, pe-un șes podit cu pai,
câte zile-or fi să-mi mai rămână:
o căruță trasă de doi cai
și în ea - o femeie bătrână.

Carul scârțâia din osii, sfânt,
și-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce.
că bătrâna duce - sau aduce?
o căruță plină de pământ.

Ea stătea deasupra, -ngenuncheată,
parcă se ruga, cu ochii duși;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
și lumina prinsă în țăruși.

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă
și privea tot timpul înainte:
poate-și aducea strămoșii-acasă,
poate-și avea carul cu morminte?

Și am vrut să-i strig o întrebare:
Spune, unde duci acel pământ?

E țărână scoasă de vânzare?
sau țărâna propriului mormânt?!

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?
Ori, poate, -i pământ răscumpărat
de pe la străbunii dumitale
care îl vândură altui sat?

Și o urmării, fără de grai,
până se topi cu tot cu cai
în țărâna șesului acel.

...Cea icoană o mai văd și-acum
fără-asemănare-n univers:
o femeie și doi cai pe drum
și-o căruță-mbătrânind din mers.