Cum geme-ntreg Tirolul de vuiet de bătăi!
O singură colibă stă pacinică în văi.
Și-ntr-însa plânge-o mamă. Ce bine și-a pierdut?
Ea plânge că bărbatul în luptă i-a căzut.
Și cei doi fii ai mamei căzură la hotar;
Cel mic îi mai trăiește și chinul ei amar.
Un fiu de-ți mai rămase, la pieptul tău să-l strângi,
Tu ești încă bogată, tu mamă, de ce plângi?
Și-auzi! Ce sunet trece puternic, plin de foc?
De ce-a tresărit mama, stând galbenă pe loc?
- “Auzi, măicuță dragă, ce glas a răsunat!”
- “E nuntă, dragul mamei, sunt clopotele-n sat!”
- “Măicuțo, nu e cântec de nuntă ce-aud eu!”
- “Vor fi ducând la groapă p-un mort, iubitul meu!”
- “E corn, iubită mamă, nu-i cântec de mormânt,
Cunosc eu acest sunet și știu și acest cânt!
Prin văi și munți cu vuiet întâi când a sunat,
Ne-a strâns în brațe tata și grabnic a plecat.
Și-apoi d-a doua dată când a trecut sunând,
Doi frați ai mei plecară, că ei erau la rând.
Și-acum el sună iarăși, să plec armat și eu,
Cei morți și-au făcut rândul și-acum e rândul meu!
E rândul meu, măicuțo, dă-mi armele din cui,
Tirolul să mi-l apăr, să-i apăr munții lui,
Acolo unde-n luptă vitejii cad mereu -
Rămâi cu bine, mamă, rămâi cu Dumnezeu!”
El grabnic află arme și-n noapte s-a pierdut,
Și mă-sa plânge dusă și cornul a tăcut.